Pornit-am spre cer având în picioare
Râvna pe care toți și-o doresc
Și am trecut în a mea alergare
Prin multe, dar “nu mă opresc”.

Obosind, am luat-o încet la pas,
În timp ce alții mă depășeau în viteză…
“Ah, cât aș vrea să stau, măcar un ceas,
Dar nu este timp”, îmi spun, “înaintează!”

Înaintând, am dat de culmi abrupte,
Ce m-au împiedicat să îmi păstrez avântul,
“Chiar de acum întâmpin doar lupte,
Eu merg înainte, având Cuvântul”.

Când n-am mai putut, am mers în genunchi
Uitând de palmele sângerând
“Aproape-am rămas și fară rărunchi
Dar mă mișc, chiar și-așa, tremurând”.

Am căzut într-un târziu la pământ:
S-a spulberat ce-nsemna infinitul
Și văzând în depărtare un mormânt,
Am așteptat să îmi vină sfârșitul.

Multă vreme am zăcut pe cărare,
Auzind trecătorii grăbiți, zgomotoși,
N-aveam nimic de spus spre a mea apărare,
Eram acum, dintre cei păcătoși.

În acest întuneric m-am zbătut zi și noapte,
Știind că sunt destinat singurătății,
Căci nimeni nu s-a oprit să treacă la fapte,
Au uitat toți de scopul comunității…

Orbit, n-am putut să mai văd Scriptura,
Dar auzeam insistent un glas,
Ce ușor stingea toată ura:
“Eu nicidecum n-am să te las!”

N-am văzut pe nimeni în jur,
Dar am știut că Isus e la cârmă
Și am realizat că nu sunt singur,
Pân-acum, am pășit pe-a Sa urmă.

Îndemnat de-un impuls, m-am trezit,
Dorind să pornesc înainte,
M-am târât prin praful umezit
De râul de lacrimi, fierbinte.

Înainte de cădere, am lăsat Biblia jos
Și am apucat-o acum, din nou, cu îndoială
“Chiar ar putea să m-ajute Hristos?”
Am șoptit, fară pic de-ndrăzneală.

Așa am început să prind noi puteri,
Găsind în El răspunsuri,
Speranța a apărut de nicăieri,
În ciuda multelor neajunsuri.

Am încercat să mă rog, cu sfială,
Știind că nu am nimic de pierdut,
Chiar și-așa, cu inima goală,
Dumnezeu m-a recunoscut.

Din genunchi, m-a ridicat în picioare,
Vorbindu-mi despre-un legământ,
Mi-a arătat din nou în depărtare
Același impunător mormânt.

“Dar privește, e gol, poți vedea?
Nu pe tine te-așteaptă deschis,
Ci e așa, pentru că la Golgota,
Eu pe cruce am învins!

Acolo unde toți văd sfârșitul,
Eu dau șanse, căci sunt Dumnezeu!
Și scriu în zdrobiri începutul
Unei mărturii născute din greu.”

Îmbărbătat de această viziune,
Pășesc iar pe calea spre cer,
“Nu mai vreau să aștept o minune,
Doamne, doar în Tine sper!”

Coborând de pe munte în vale,
Simt cum prind iar avânt,
Nu mai merg ca ‘nainte, agale,
Ci mă las purtat de vânt.

Însă zborul nu ține așa mult,
O greșeală doar am permis,
O dată n-am vrut să ascult
Și simt cum iar mă îndrept spre abis…

Însă acela ce-i neprihănit,
Își găsește în Tine iertarea
Și chiar de ar fi doborât,
Nu lasă să-i fie permanentă căderea.

Păstrând în inimă promisiunea
Unui viitor plin de speranță,
Îmi spun iar, umil, rugăciunea,
În vremuri de nesiguranță.

“Doar ieri am avut bucuria…
Cum de astăzi nu simt nimic?”
Încearcă cel rău să-mi fure tăria,
Dar în Numele lui Isus mă ridic!

Sunt doar un biet creștin,
Motivat de un mormânt deschis,
Înaintez și-n toiag mă sprijin,
Șchiopătând spre Paradis.

Pe această cale îngustă,
Nu e loc de oameni distrași,
Doar cei ancorați în Cuvânt rezistă,
Doar acei ce-s de Miel atrași.

Mă îndrept tot spre cer,
Dar acum pășesc cu evlavie,
Uneori, târându-mă fară aer,
Alteori, zburând ca o vrabie.

Dar greutatea ce o simt nu mă mai sperie,
Căci mă lupt, orice-ar fi:
De pășesc prin flori, sau prin mizerie,
Mai fac un pas, dar făr’ a mă opri!

Mai înaintez și azi, în genunchi sau în coate,
Și când diavolul mă face să uit cine sunt,
Nu-i dau crezare, nu mă uit în spate,
Ci merg înainte, biruind prin Cuvânt!

Cu privirea în față, de plâng sau zâmbesc,
Eu alerg, chiar când simt să renunț,
Căci, la capăt, vreau veșnic să trăiesc,
Să las și eu gol al meu mormânt.

Însă, până acolo, nu văd ce m-așteaptă,
Poate fi, și bine, și rău,
Dar stă cineva în prag, la Poartă:
De a Sa dragoste nu mă poate despărți niciun hău!

Voi mai trece-n a mea alergare, prin multe,
Dar nu mă opresc înainte de sfârșit,
Căci spre slava Ta vreau să rezulte,
Din greutăți, la final, un plan desăvârșit.